Hoinari în Țara Luanei – Așezările Rupestre din Munții Buzăului

        La începutul lui decembrie 2013, mai exact pe 8, am pornit într-o călătorie spre  frumusețile enigmatice din Munții Buzăului.

         Ieșirea a fost oarecum plănuită din vară,  însă a prins contur când am petrecut 11 ore prin Jepii Mari și Jepii Mici. Și Anda își dorea să ajungă în Munții Buzăului la Așezările Rupestre așa că ne-am găsit parteneri de drum. Între timp l-am întâlnit și pe Iulian și el dornic de aventură în acești munți. Eram 5,  la fix cât să încăpem într-o mașină. Zis și făcut, ne-am întâlnit pe 8 decembrie la 5 dimineața cu toții, mai puțin un hoinar (Marius). Drumul până la Buzău a fost destul de bun și liber (E 85), ne-am încadrat în timpul stabilit, la 7:00 -7:30 aveam întâlnire cu Diana Gavrilă ghidul nostru din acea zi și ghid prin Munții Buzăului, la Muzeul Chihlimbarului.

        De  la Pătârlagele am făcut dreapta spre Colți, atunci am observat și primii fulgi de zăpadă, se anunța o zi interesantă. Drumul până la Colți nu este în stare foarte bună, dar l-am străbătut cu bine. Desigur, zăpada se așternea pe carosabil și  asta făcea înaintarea  mai plăcută (cel puțin pentru mine care eram încîntată de covorul alb ce se așternea).

         Am ajuns cu bine la Muzeul Chihlimbarului unde ne-am întâlnit cu ghidul nostru din acea zi și am pornit spre  satul Aluniș. Aici am lăsat mașina și am întrat în curtea bisericii unde am petrecut aproape o oră ascultând poveștile fascinante ale  Dianei despre așezările de acolo.

        Am vizitat chiliile săpate în piatră (gresie) de  lângă bisericuță, altarul de sacrificiu aflat undeva deasupra la care am ajuns puțin cam greu din cauza frunzelor care erau acum acoperite cu zăpadă, pietrele umede au îngreunat și ele urcarea și coborârea, dar a meritat efortul. Apoi am intrat și în biserica “albastră” cu  hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica  funcționează de peste 700 de ani, fiind una dintre puținele locașuri din România săpate în piatră, în care încă se mai slujește. Este una din cele mai vechi biserici de pe teritoriul țării noastre, datând din 1274. La intrarea în biserică, este un pridvor de lemn din 1825, apoi naosul și altarul care sunt săpate în stânca, cu tavan boltit, despărțite de doi pilaștri.

        Am plecat să explorăm pădurile sălbatice din munții Buzăului, avea să facem asta  timp  de 8 ore. Am făcut stânga un pic la vale, am lăsat câteva case în urmă și am mers pe o uliță acoperită de un strat fin de zăpadă, însoțiți de doi prieteni necuvântători. Nu era nicio urmă de om în fața noastră, am mers ce am mers și ne-am oprit în fața unei porți, am trecut prin livada (curtea unui om), după care ne-am continuat drumul prin pădure.

        Zona arată minunat, iar fulgii se legănau prin fața noastră, eram ca într-un basm, poate și din cauză că Diana ne povestea despre “țara Luanei”– Luana fiind un rege străvechi ce ar fi domnit prin aceste zone.

        Diana ne povestește o mulțime de detalii, unele mai științifice, altele mai științifico-fantastice deși unele  lucruri păreau  de necrezut sau chiar comice  noi le ascultam cu interes și mai puneam și câte o întrebare. Este  interesantă ideea de mister, de necunoscut, de „posibil”. Nici nu trebuie să fi fost neapărat într-un fel sau altul e de-ajuns să te pună pe gânduri  să te fascineze și să te facă și mai curios de tot ce a fost și există acolo.

        Coborâm prin poiana Cozeanca, printre copacii golași, astfel observăm mai bine dealurile din jur, ajungem și la primul indicator  care ne anunță că mai avem 2 ore până la schiturile rupestre din zona Buzioru. Ciudat că am întâlnit acel indicator (rutier?)  acolo, deși drumul nu este practicabil cu mașina, poate doar cu tractorul sau căruța.

        Oricum, schiturile sunt de fapt răspândite în această zonă, unele mai departe, altele sunt chiar în jurul poienii.  De aici observăm și primele marcaje — bandă roșie și triunghi albastru, destul de haotic așezate  și dacă am fi fost singuri cu greu le-am fi putut urmări. Sau posibil să ne fi descurcat și pe cont propriu, însă nu am fi aflat informațiile și poveștile spuse de ghidul nostru despre fiecare așezare.  Noi recomandăm să mergeți cu ghid, dacă grupul este mai mare peste 10 oameni puteți plăti 10-15 lei /persoană, noi am plătit 25 /persoană.  Oricum, o puteți suna pe Diana înainte ca să aflați ce și cum. O găsiți pe facebook/net Diana Gavrilă, ghid Buzău. Nouă ne-a plăcut mult de ea și am aflat multe informații pe care nu le-am fi găsit în altă parte.

        Poiana în care am intrat este împânzită de stânci imense pe care au crescut pini sau alți copaci, ne impresionează și ne face mai curioși  să aflăm misterul acestor locuri. E interesant să te gândești că pe-aici au trăit daci, că prin aceste locuri s-a propovăduit creștinismul, să te întrebi ce făceau locuitorii de pe aceste meleaguri, cum supraviețuiau, cum ajungeau aici în mijlocul acestei pustietăți, cum convețuiau…etc. Toate aceste întrebări din mintea noastră erau alimentate de povești precum că prin aceste locuri ar fi trăit uriași, că au fost ascunse și găsite comori, că s-au ținut lupte, a fost amintită și prezența unui balaur sau ceva  mai SF precum  teleportarea.  Sau că aici s-au descoperit primele scrieri. Interesant, nu?!

         Urcăm și ajungem la  Peștera Dionisie Torcătorul, peșteră ce datează din epoca medievală timpurie și se află la altitudinea de 715 metri, în partea estică a poienii pe niște stânci.  Aici am făcut un popas mai lung, fiind adăpostiți de vânt și zăpadă am servit câte o gustare. Am primit explicații despre  urmele de daltă în piatră, despre găuri în care erau odinioară stâlpi de lemn ce despărțeau camera în două (un altar), sau diverse firide și inscripții. Și stați liniștiți că nu ne-au fost explicate inscripțiile din epoca prostiei, nici nu eram dornici de așa ceva, din păcate au ajuns și prin aceste locuri indivizi cu puținii ani de  acasă.

        De aici coborâm pe o pantă și ne îndreptăm spre  grota Fundul Peșterii,  este închisă cu un grilaj metalic pentru a fi protejată de indivizi ca cei de care am amintit mai sus. Diana ne povestește  despre un cult al sexului care exista pe vremea dacilor (?!)  de observat interiorul peșterii care este modelat într-o formă destul de interesantă.  Și în interiorul acestei peșteri sunt tot felul de inscripții rămase de pe vremea dacilor, descoperite cu timpul de cercetătorii care au venit în zonă. Nu am stat să le descifrăm că aveam destule obiective de văzut și timpul era prețios.

        Dar băieții au avut timp și de puțină “joacă” prin mormanele cu frunze, cam greu cu fotografiile, îmi cam îngheța mâna pe aparat, nici mănuși nu aveam și se depuneau picături de apă de la ninsoare, nu am plecat pregătiți de zăpadă   😀

        Ne continuăm drumul prin pădure, din când în când Diana ne mai arată câte un cuib de pietre, noi le vedeam ciudat aranjate acolo însă fiecare grup avea câte o poveste.  Am mai simțit și mirosul înțepător de sulf, astfel am aflat că în apropierea potecii se afla un izvor sulfuros cu “apă vie”.  Această apă este bună pentru diverse afecțiuni și zona Buzăului este recunoscută pentru aceste ape -tratament, am mai amintit despre ele și când am vorbit despre Sărata Monteoru.

        Din dreptul izvorului urcăm circa 10-15  minute și ajungem la Bisericuța lui Iosif, o fostă bisericuță săpată în piatră. Am recunoscut imediat bisericuța  că mai văzusem fotografii. Aici am întâlnit încă 3 călători care ni s-a alăturat grupului nostru. Și aici Diana vine cu completări despre  acele găuri vizibile în piatră, inclusiv  despre tăietura aceea lungă și orizontală de deasupra, toate foloseau la susținerea unui acoperiș de lemn, de fapt o prelungire destul de mare în afara peșterii. Iar deasupra intrării este incizat un pește simbol paleo – creștin. În peșteră (biserică) era amenajat un altar, aici am găsit candele, iconițe printre care și rugăciunea călătorului. Legendele locului spun că este bine să te rogi în această bisericuță pentru a putea duce la bun sfârșit călătoria începută spre toate așezările din zonă. Interesant este și faptul că oamenii din acele vremuri se retrăgeau în aceste locuri pentru a fi mai aproape de Dumnezeu și mai departe de civilizație.

        De aici plecăm mai mulți, observăm și marcajul bandă roșie, nu mergem pe el, știe Diana o scurtătură, urcăm pe culmea Spătarului și ajungem astfel la ruinele Agatonul Vechi, bucăți de stâncă ce se vede clar ca au alcătuit cândva o chilie mică sau o bisericuță. Poziția ei e foarte interesantă, pe margine de prăpastie căptușită cu pomișori.

         În apropiere este Agatonul Nou, mie personal mi s-a părut a fi cea mai interesantă dintre toate aceste ruine. Poate pentru că mi-am dat seama mult mai bine de felul în care erau organizate acele încăperi micuțe, altar, strană, sau pentru faptul că sub el a fost sau există o comoară. Printre altele Diana ne spune și despre blestemele ce apără aceste comori și întâmplări reale pe care sătenii le-au povestit despre câți au murit sau au dispărut pe acești munți căutând vreo comoară. Ne-au atras atenția și inscripțiile făcute în stâncă, tot felul de semne, litere sau chiar un chip de om stilizat. Multe din aceste inscripții încă așteaptă să fie descifrate.

        De la Agatonul Nou  ne continuăm drumul spre Crucea lui Agaton (Crucea Spătarului), care se află chiar în vârful unui deal. Urcăm o pantă destul de solicitantă, dar nu prea lungă.  Sau am avut eu impresia că este solicitantă că nu m-am odihnit suficient în noaptea precedentă, doar 2 ore de somn. Una din greșelile de evitat, atunci când mergeți pe munte. Sper că nu am încurcat grupul mergând mai încet   🙂  mai pierdeam din șirul poveștilor și din timp și cu făcutul pozelor. Hai că mi-am găsit o scuză.

        Zona este puțin umblată, potecile nu se văd, marcajele sunt aproape inexistente, este un aspect sălbatic. Crucea lui Agaton este o cruce mare, de piatră, adusă în vârful acestui munte cu 12 perechi de bivoli!  Legenda spune, că un spătar pe nume Cristea a scăpat de turci refugiindu-se aici cu familia, astfel în semn de recunoștință a adus această cruce. Pe este inscripționat printre alte scrijelituri indescifrabile și cercul sau soarele. Cum anume au carat-o e greu de imaginat, oricum, aceasta nu e prima cruce instalată aici, prima fusese adusă cu mult înainte și se numea Crucea Spătarului.  Și pe aici s-au căutat comori, căutări ce au distrus o parte din vestigii. Ni s-a amintit despre un tunel ce făcea legătura între mai multe peșteri, un tunel la fel de misterios ca cele despre care se spune că ar exista în Bucegi (oare chiar există în Bucegi?).  Într-un astfel de tunel a coborât cândva un localnic  legat cu sfoară și, înaintând prin întuneric a dat de ceva înfricoșător… ceilalți au povestit că auzeau țipete din adâncul tunelului și pe acel om strigând „balaurul, balaurul!”. Când l-au tras înapoi afară, era mut, murind  la scurt timp după asta. Tunelul a fost astupat apoi pentru a nu păți și alții la fel. De asemeni toată povestea poate fi doar o legendă.

         Lăsăm poveștile și ne continuăm drumul spre sud, drum fără marcaje, ne îndreptăm spre un vârf absolut fabulos după cum am constatat când am ajuns pe el. Poteca până acolo este plină de obstacole, foarte mulți copaci doborâți la pământ îngreunează accesul spre acea zonă misterioasă despre care se spune că mai mulți oameni ar fi dispărut de acolo. De altfel se mai spune că și Ceușescu ar fi fost interesat de aceste locuri în căutarea apei vii și ar fi folosit dinamita în unele cazuri, astfel zona căpătând un aspect dinamitat dar natural în același timp.

         Și iată-ne pe Vârful Țurțudui la peste  1000 de metri altitudine, vârf ce se află deasupra satului Nucu. E un vârf absolut fabulos  prin priveliștile pe care le oferă dar și prăpăstiile pe marginea cărora se înalță. Am rămas muți de uimire admirând culmile nesfârșite ale Ivănețului, dealurile de la poalele munților și căsuțele risipite pe ele, toate alcătuind un peisaj incredibil. Acolo sus eram înconjurați de  o sălbăticie ce ne dădea impresia că ne-am întors în timp, în vremea pustnicilor ce populau cândva chiliile pe care tocmai le-am văzut. Deși fascinați de splendidul loc în care ne aflam eram cu ochi-n patru ca nu cumva să dispară vreo unul dintre noi, că doar ne aflam într-un alt loc bântuit de tot felul de legende. Oricum, cu legende sau  fără, Vârful Țurțudui ne-a impresionat!

        O luăm din loc trecem printr-o porțiune cu jnepeniș destul de ușoară unde cu toții grăbim pasul ca nu cumva să ne prindă noaptea prin pădure.  La o intersecție de drumuri luăm o mică pauză pentru gustare, ne mai minunăm de formațiunile din piatră din jur. Urcăm la 3-m spre Gura Hoților,  sau Piatra Hurducului,  Drumul pare din ce în ce mai ușor sau așa aveam impresia că doar mergeam spre casă… Pe poteca acoperită de zăpadă am observat și urme de urs, nu ne-am întâlnit cu niciunul și nu cred că și-ar fi dorit cineva o astfel de întâlnire. Ajungem la altă bifurcație, în stânga am fi mers spre Poiana Cozanei și de acolo în satul Nucu (comuna Bozioru), însă noi am mers în dreapta. Imediat am dat peste o piatră  unde erau imprimate urmele animalelor pădurii. Cum priveam piatra în partea stângă erau imprimate urmele (lăbuțele) animalelor de vânat (căprioară, iepure, porc mistreț) iar în dreapta erau urme de (lup, urs, vulpe). Probabil așa  învățau să recunoască animale agresive sau pentru vânat.

        În apropiere se află și Piatra Îngăurită, ultimul obiectiv văzut de noi în această excursie.   Lăcaș de cult apărut în sec IV d. Hr, dovadă fiind crucea de Malta scrijelită pe altar. Altarul acestei biserici este orientat către nord, unele însemnări precizează faptul că acest loc era folosit pentru alte ritualuri decât cele creștine.  În apropiere se află și un tunel cu o intrare în formă de triunghi, tunel despre care se spune că cine a intrat în el s-a teleportat (?!)

         Soarele își arăta ultimile raze, iar noi ne-am despărțit aici de cei 3 călători, noi îndreptându-ne spre Aluniș. A urmat un drum lejer de mai puțin de o oră.

        A fost o zi superbă  petrecută în Munții Buzăului la Așezările Rupestre, alături de oameni frumoși. A fost o excursie diferită, fără  bagaj, cu ghid, pe la obiective care, deși au fost făcute de oameni, sunt atât de bine integrate în peisaj, în natură, încât simți efectiv că ele sunt parte din acele locuri, că sunt o completare naturală a frumuseții locurilor.

        Călătoria în Munții Buzăului la Așezările Rupestre a fost pe 8 decembrie 2013.  Am hoinărit împreună cu  Anda și Ionuț de la Hai la Bord și Iulian de la Trans-Ferro.

Citește AICI și povestea Andei.

 

Share Button

4 Replies to “Hoinari în Țara Luanei – Așezările Rupestre din Munții Buzăului”

  1. Simona airinei

    Bună cât a durat traseul? Recomandați urcarea și cu un copil mic e greu traseul? Vrem sa mergem zilele astea

    Reply
    1. HoinariRomani Post author

      Buna! Traseul nu este foarte soloicitant, depinde cat este de mic copilul, sau dacă a mai urcat pe munte.
      Este recomandat să faceți acest traseu cu ghid local… marcajele nu sunt excepționale, în plus ascultați și poveștile din spatele așezărlor rupestre.

      Reply
  2. hailabord

    A fost o zi pe cinste si ma bucur ca am petrecut-o alaturi de oameni minunati, chiar daca terenul, temperatura si precipitatiile ne-au cam dat de furca. Zic sa ne intoarcem la vara! 🙂

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.