Spre Tabla Buți de la Barajul Măneciu pe Drumul Mare de pe Plai

          Un traseu greu de prezentat, asta dor pentru că este plin de legende și face ca orice drumeț să se simtă mic, mic  de tot  pe acest tărâm.

         Vă prezentăm o drumeție care nu a fost deloc plănuită, sâmbătă seara târziu, mai bine spus duminică spre dimineață ne-a venit ideea să evadăm undeva. Trebuia să fie relativ aproape de București, să nu cheltuim mulți bani și musai să fie munte, o altă condiție să nu mergem pe un drum aglomerat. Am scos o hartă de la naftalină și la o analiză rapidă am zis să pornim spre Cheia. De aici am căutat trasee, am găsit unul care părea destul de interesant, numai că nicăieri nu era trecut timpul de parcurgere, doar kilometrii, 22 la număr. Mai târziu, adică după ce am început traseul ne-am dat seama că acel 8 de pe bornă înseamnă 8 ore  😀

       Zis și făcut! Dimineața ajungem în jurul orei 8 la Barajul Măneciu, loc de unde începe traseul marcat cu cruce albastră spre Tabla Buții. La ora 9 am pornit încet pe o potecă prin  pădure,  însoțiți de cântecul vesel al păsărilor, deși drumul ce merge spre creasta munților Tătaru e în dreapta barajului, noi am ales poteca marcată pentru a scurta traseul.  În scurt timp ajungem la marginea pădurii, se termina poteca și urcăm printr-o poiană  cu pomi fructiferi  până ne întâlnim cu drumul  ce urcă de la baraj. Ne continuăm traseul  pe el (drum cu marcaj), drum mărginit de pomi și iarbă înțesată cu tot felul de flori de câmp.

1

2

3

          Lăsăm în urmă poienițe, livezi și tot felul de pomi și la o privire mai atentă spre Vest ni se înfățișează Vârful Clăbucetul (1460 m) din Clăbucetul Măneciului, iar spre Nord Vârful lui Crai (1473 m), până la care am și ajuns pe traseul nostru.

4

5

6

10

        Practic traseul este pe un drum de țară pe care mai trece din când în când câte o mașină de teren spre stânele de după dealuri. Și ce este mult mai interesant la acest drum este că a fost făcut prima dată de către romani, imediat după ocuparea Daciei… ?! Şi că în toată perioadă a Evului Mediu a fost unul din drumurile comerciale ce legau Ţara Românească de Transilvania; un fel de drum pentru”trafic greu”, căci pe aici treceau cele mai mari şi grele care cu mărfuri! Deci,  înainte pe drum cât ne țin picioarele!

8

12

13

14

22

21

7

15

           Acest traseu mai este denumit și Drumul Mare de pe Plai, primii care au intuit importanţa acestei căi de acces/ transport au fost legionarii romani iar după pacea din 102, ei au construit, în bunul lor obicei, un drum pavat cu piatră de râu, o adevărată, “via strata”, care făcea legătura noilor provincii cucerite în Banat şi Ardeal cu mai vechea provincie Moesia Inferior (Dobrogea). Pentru apărare ei au construit castrele de la Drajna, Mălăieşti şi Cetatuia.

           Drum ce pleca din Vălenii de Munte şi urca pe Valea Drajnei pe la Ceraşu şi pe sub Vârful lui Crai apoi continua pe Culmea Muntele Tătaru, urca prin Tabla Buţii şi coboara din munte către nord spre Transilvania, pe cursul superior al Buzăului, pe la Pârâul Fetei (Izvorul Buzăului) şi Vama Buzăului.
Tabla Buţii este „pas” – trecătoare montană la  1340 m, în Carpaţii de Curbură.
Tabla Buţii este vârful, culmea dintre Valea Teleajenului ce urcă dinspre Muntenia şi obârşia Buzăului în Masivul Ciucaş, spre Transilvania. Numele trecătorii Tabla Buţii a fost dat de la „tablele” ştanţate de pe butoaiele cu marfă când se făcea vama. Acolo era graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania. A  funcţionat şi un punct vamal, încă de la formarea statelor feudale româneşti, o cetate de care puţină lume mai ştie astăzi. Caravanele comerciale treceau chiar prin incinta cetăţii care este atestată în documentele medievale încă din sec al XIII – lea. Cetatea este menţionată în documentele Transilvane şi cele maghiare sub numele de CRUCEBURG , iar în cele ale Ţării Româneşti sub numele de Cetatea Buzăului sau Tabla Buţii. Din păcate noi nu am reușit să ajungem până la cetate, am mai fi avut de mers cel mult 2 ore.  Însă niște nori s-au îngrămădit deasupra noastră și au aruncat câțiva stropi de ploaie. Nu au fost câțiva ci mai mulți însoțiți de tunete și fulgere și pentru a completa atmosfera mai bătea și un vânticel. Și pe creastă nu e deloc plăcut să mergi prin asemenea fenomene. Am pus pe noi pelerinele de ploaie dar  ne-a fost imposibil să continuăm drumul, am zăbovit la marginea pădurii mai bine de o oră. După ce s-a mai potolit ploaia și se vedea drumul șerpuind printre dealuri parcă am fi continuat pe el. Dar aveam deja 6 ore de când plecasem de la Barajul Măineasca  după calculele noastre am mai fi avut 2 ore până la Tabla Buții, însă trebuia să ne și întoarcem pe același traseu.  Nu aveam la dispoziție decât acea zi, nu ne permiteam și nici nu eram pregătiți pentru a înopta pe munte. Cu o mare dezamăgire am făcut cale întoarsă, dezamăgirea era mai mare când ne gândeam că iar trecem pe lângă stâne/turme de oi unde v-om fi “întâmpinați ” de dulăi. Și nu erau 2-3 câini, ci câte 6-8,  unii ciobani își chemau câinii alții nu, atunci trebuia să discutăm cu ei, cu câinii, și stăteam  cu ei la sfat vreme de 5-10 minute, noi ne odihneam cu inima cât un purece,  ei lătrau fioroși la noi. O bucată de vreme cât am avut baterie la telefonul în care aveam o aplicație cu sunete deranjante pentru urechile lor, a fost mai bine, le puneam acea “muzică” și o luau la fugă. Când s-a terminat bateria la telefon a fost mai dificil, dar am scăpat nevătămați din acest traseu.

16

9

17

20

1819

Alte curiozități despre acest traseu

         Pasul tătarilor, Muntele Tătaru Mare şi Tătaru Mic, Drumul Nemţesc, Casele Neamţului, Râul Cetăţii, Vârful lui Crai… nume provenite de la primii năvălitori ai locului care probabil au și distrus cetatea de piatră din Tabla Buții. De-a lungul vremurilor trecătoarea Buții a fost călcată și de oștile turcești  1421,1432, 1438, 1508, ultima fiind în anul 1828, când trec prin Pasul Buzăului să prade Transilvania, dar sunt respinşi de localnici în Ţara Bârsei .

       Și Mihai Viteazul trece Carpații pe Drumul Mare de pe Plai în octombrie 1599.  Pleacă din Târgovişte iar pe Valea Teleajenului urcă la Tabla Buţii şi coboară în Vama Buzăului, unde se odihneşte în data de 17-18 octombrie 1599. De atunci au rămas și denumirile, “Stanca lui Mihai” (pe DN 1 A între Cheia şi V.Berii) şi “Masa lui Mihai Viteazul” de lângă Tabla Buţii.

         Aceste meleaguri vor intra din nou pe scena istoriei în timpul primului război mondial. După cum ştim, România intră în război alături de Puterile Antantei şi în 1916 trece Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei. După o ofensivă puternică armata română e nevoită să se retragă pe linia munţilor.
În bătălia pentru trecători dintre armatele romane şi cele germane, în zona Tabla Buţii au avut loc lupte îndârjite în octombrie 1916, aceasta zonă a frontului fiind un adevarat “Termopile romanesc”. După pierderi grele de ambele părţi, armata germană este respinsă, alungată până la intrarea în Vama Buzăului la Strâmbu, unde românii obţin o nouă victorie decisivă şi în următoarele zile alungă armata germană până la Braşov.

         Pe locul bătăliei se află cimitirul eroilor,  în apropiere de ruinele cetății Tabla Buții.

     Am plecat la drum cu aceste informații și cu gândul că ne țin picioarele să facem peste 45 de km în 10-12 ore. Picioarele ne-au ținut, vremea ne-a forțat să ne odihnim mai bine de o oră, iar dulăii de la stâni ne-au făcut să ne abatem de la drum sau să “ne privim ochi în ochi” prea mult timp. Una peste alta a fost o călătorie interesantă, până la urmă nu contează așa mult destinația călătoriei ci ce am învățat din ea.

Și am învățat:

-că indiferent  de traseul ales este bine să fii pregătit cu “arme” împotriva câinilor de la stâni,

11

-niciodată să nu te abați de pe traseul marcat, ne-am abătut la întoarcere, fără să vrem deși ne-am dat seama că suntem pe drumul greșit doar după 100 m, nu ne-am întors, astfel am avut parte de o altfel de  experiență. Am întrat pe un drum? în care ne-am scufundat în noroi până la genunchi, nu a fost lung drumul, doar 300-400 m, suficient cât să ne testăm răbdarea, curajul și să folosim toate cuvintele dulci din vocabular. Aventura a continuat și după ce am ieșit din locul respectiv, am nimerit printre casele din satul  Slon, case modeste abia dacă am întâlnit 4-5 oameni pe care să-i putem întreba cum ajungem la drumul ce duce spre baraj.  După răspunsurile ambigui date, nu prea știau de  importanța drumului ce le trecea pe deasupra caselor. Într-un final am găsit o bătrână care ne-a explicat pe unde să mergem spunându-ne de altfel că mai avem aproximativ 2 ore până la baraj. Am pornit pe drumul indicat, semăna tare mult cu mocirla prin care trecusem mai devreme, drumuri ce ne testau rezistența psihică. Am trecut și de această parte, am urcat o poieniță și într-un final am ajuns unde trebuia, cu un ocol de 2 ore prin noroaie.

           Deja noroiul de pe pantaloni se usca noi eram din ce în ce mai aproape de destinație. La ora 20, fix după 11 ore de colindat eram înapoi la Barajul Măineasca.

23

        A fost o tură de neuitat, prin locuri mai puțin umblate pe un drum pastoral, dar încărcat de istorie, cu peisaje absolut mirifice.  Sperăm să revenim pe acest drum să ne terminăm traseul, dar cu bicicleta.

24

 -pe traseu sunt surse de apă.

Pe 24 mai 2014 ne-am aventurat pe acest traseu.

Informații istorice  e pe siteul -Condeiul ardelean.

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.